Despre rolul entităţilor private în „supravegherea” Internetului: abandonarea supremaţiei legii

Articol preluat din newsletterul EDRI 9.6

Majoritatea democraţiilor occidentale admit în mod pasiv sau activ faptul că au la bază supremaţia legii şi consideră că protecţia drepturilor fundamentale este în mod normal asigurată în acest cadru. 

La nivelul Uniunii Europene, spre exemplu, supremaţia legii este afirmată de patru ori în cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană. Principiul este „confirmat” în preambulul Tratatului şi reiterat în articolul 6. De asemenea, Uniunea Europeană îşi asumă obligaţia de a contribui la consolidarea „democraţiei şi supremaţiei legii” în cadrul politicii sale de dezvoltare (articolul 177) şi al politicii externe şi de securitate comună (articolul 11). Mai mult, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Carta Drepturilor Fundamentale introduc obligaţii pentru statele membre şi Comisia Europeană referitoare la fundamentarea pe lege a oricăror restricţii privind libertăţile fundamentale. Acordul Interinstituţional referitor la un proces legislativ mai eficient, încheiat între Comisie, Parlament şi Consiliu în 2003 prevede, în articolul 17, că auto-reglementarea trebuie să respecte criteriul reprezentativităţii părţilor implicate şi nu este aplicabilă în cazurile în care este vorba despre drepturi fundamentale sau opţiuni politice importante. 

Însă existenţa acestor obligaţii nu a împiedicat Comisia Europeană să demareze acţiuni precum:

• lansarea unui „dialog” cu industria pe subiectul partajării de fişiere (filesharing), în cadrul căruia au fost discutate propuneri ale Comisiei referitoare la filtrarea „voluntară” a reţelelor de către furnizorii de servicii Internet;
• lansarea unui „dialog” cu industria asupra ştergerii „voluntare” a site-urilor web care conţin materiale ilegale (cu excepţia cazurilor în care furnizorul de servicii Internet este convins că site-ul este legal);
• lansarea unui dialog asupra „sancţiunilor” care ar putea fi impuse de către furnizorii de platforme de comerţ electronic împotriva celor acuzaţi de comercializarea de produse contrafăcute;
• lansarea unei propuneri de finanţare pentru blocarea voluntară (prin auto-reglementare) a site-urilor web care au conţinut ilegal;
• acceptarea includerii în Acordul privind comercializarea produselor contrafăcute (ACTA) a unui text care promovează transformarea furnizorilor de servicii Internet  în „poliţişti ai Internetului”, în scopul identificării cazurilor de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală;
• lansarea unui dialog cu Biroul Federal pentru Investigaţii  (FBI) al Statelor Unite ale Americii asupra ştergerii „voluntare” a site-urilor web şi eliminăriii adreselor IP de la furnizori de servicii localizaţi în afara graniţelor;
• promovarea, în cadrul Comunicării privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, a unei limitări a protecţiei vieţii private a cetăţenilor, în favoarea drepturilor de proprietate intelectuală;
• acceptarea includerii în Acordul de Liber Schimb dintre Uniunea Europeană şi Korea a unui text care poate determina furnizorii de servicii Internet să ia măsuri preventive împotriva consumatorilor suspectaţi că desfăşoară activităţi ilegale;
• susţinerea unei iniţiative de blocare a finanţării site-urilor web acuzate de activităţi ilegale (modelul utilizat de către Mastercard pentru a bloca finanţarea Wikileaks şi de către Visa pentru a bloca site-urile web acuzate că facilitează încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală).

În final, trebuie menţionat că astfel de „iniţiative” există şi în alte părţi ale lumii, „parteneriatul trans-pacific” susţinut de către Statele Unite ale Americii şi proiectul OCDE privind rolul furnizorilor de servicii Internet în realizarea de obiective ce ţin de sfera politicilor publice fiind două exemple în acest sens.

Licenţă: Creative Commons BY 3.0