Directiva

Articol preluat din Newsletter-ul EDRi 12.7

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis, în 8 aprilie, că legislația UE privind supravegherea în masă contravine dreptului european. Cazul a fost adus în fața Curții de către organizația Digital Rights din Irlanda, împreună cu Grupul de Lucru pentru Reținerea Datelor din Austria.

Deși va dura ceva timp până când se va clarifica ce urmează să se întâmple în acest domeniu, comentariile inițiale din partea unor actori importanți pot oferi câteva indicii în această privinţă.

Comentariul poate cel mai remarcabil aparține comisarului Cecilia Malmstroem, care are obligația legală de a se asigura că prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale sunt respectate. Comisarul a lăsat să se înţeleagă faptul că serviciile sale sunt pe deplin conștiente, de cel puțin trei ani, de incompatibilitatea dintre Directiva privind reținerea datelor și legislația europeană primară, dar au ales să nu facă nimic.

Articol preluat din Newsletter-ul EDRi 11.14

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a organizat, în data de 9 iulie 2013, o audiere pe tema validității directivei privind reținerea datelor (2006/24/CE). În conformitate cu întrebările pe care părțile implicate le-au primit de la Curte, audierea s-a concentrat asupra art.7 și 8 ale Cartei UE a drepturilor fundamentale.

Reprezentanții părților care au inițiat cazurile în Irlanda și Austria, Digital Rights Ireland, Human Rights Commission Ireland, AK Vorrat Austria și un cetățean austriac, au susținut că directiva privind reținerea datelor este incompatibilă cu prevederile Cartei. Aceaștia au arătat că nu există nicio dovadă a faptului că o colectare excesivă a datelor privind comunicațiile reprezintă o măsură necesară și proporțională pentru combaterea crimei organizate și terorismului în Uniunea Europeană. Mai multă, informațiile disponibile arată că datele reținute sunt utilizate pentru investigarea infracțiunilor care nu sunt vizate de directivă, precum furtul, traficul de droguri și urmărirea.

Avocatul organizației AK Vorrat, Ewald Scheucher, a făcut referire la decizia Curții Constituționale a Germaniei, care a arătat că trebuie luat în considerare efectul cumulativ al restricționării drepturilor fundamentale atunci când este analizată legitimitatea unei singure măsuri. Având în vedere informațiile referitoare la PRISM, acest efect cumulativ oferă acum un rezultat diferit decât în momentul în care Curtea Constituțională a luat această decizie.

Articol preluat din Newsletter-ul EDRi 11.1

Comisia Europeană a anunțat că va iniția o propunere de Directivă privind Strategia de securitate cibernetică; schița acestei propuneri, care circulă la Bruxelles în această perioadă, pare complet greșită.

Prin această directivă, Comisia întenționează să poziționeze ENISA în centrul unei rețele care să funcționeze ca sistem de alertă timpurie pentru lucrurile rele care se întâmplă pe Internet, ceea ce este un lucru bun. Partea rea constă în faptul că, în loc să acționeze ca și catalizator pentru organele polițienești, organismele CERT și furnziorii de servicii, ENISA încearcă că creeze o rețea clasificată de agenții militare și de informații.

Este adevărat că mulți cetățeni ai Uniunii Europene au suferit de pe urma fraudelor online și că posibilitatea de a obține despăgubiri în astfel de cazuri variază semnificativ la nivelul UE (chestiune abordată recent în lucrarea „The Costs of Cybercrime"). Însă politicile adecvate pentru abordarea acestor chestiuni sunt deja cunoscute și includ: armonizarea și îmbunătățirea protecției consumatorului, consolidarea cooperării polițienești, notificarea cazurilor de încălcare a securității și o politică prin care industria să furnizeze și să certifice echipamente conectabile la rețea care sunt sigure în mod implicit („by default”). Astfel de măsuri intră în mod clar în competența UE și unele dintre ele sunt deja implementate, cum ar fi prevederile referitoare la notificarea încălcării securității din propunerea de Regulament privind protecția datelor sau noul Centru European pentru Criminalitate Cibernetică. Aceste propuneri ar trebui urmărite și implementate cu rigurozitate.

Însă propunerea de directivă reprezintă o încercare de a militariza securitatea în spațiul cibernetic. Lucru care se întâmplă deja în câteva state membre; spre exemplu, Marea Britanie a alocat 640 milioane de lire (aproximativ 770 milioane de euro) pentru securitatea cibernetică, pentru perioada 2011-2015, însă GCHQ (agenția britanică de informații) a obținut 59% din această sumă. Poliția, care are, de fapt, responsabilitatea prinderii infractorilor, a primit suma aproape nesemnificativă de 5 milioane de lire (aproximativ 6 milioane de euro) pe an. Astfel, în loc să aloce poliției resursele de care are nevoie pentru a prinde și pedepsi infractorii din spațiul cibernetic, guvernul britanic a decis să direcționeze cea mai mare parte a banilor către spioni, astfel încât aceștia să poată comite și mai multe infracțiuni cibernetice (chiar dacă în alte țări).

Articol preluat din Newsletter-ul EDRi 10.12

În urmă cu şase ani, ca rezultat al presiunilor Marii Britanii, Uniunea Europeană a adoptat Directiva privind reţinerea datelor. Scopul urmărit a fost armonizarea pieţei europene unice pentru telecomunicaţii, solicitându-se astfel operatorilor europeni să reţină date care să poată fi folosite pentru “investigarea, descoperirea şi urmărirea penală a infracţiunilor grave”, inclusiv a terorismului. Statele membre au fost obligate să producă informaţii statistice despre utilizarea acestor date, un raport de evaluare fiind planificat pentru septembrie 2010.

Niciunul dintre componentele planului nu a fost însă realizat: raportul de evaluare pe care Comisia era obligată să îl prezinte în septembrie 2010 a fost publicat abia în martie 2011. In ciuda faptului că baza legală a Directivei este crearea unei “pieţe unice”, raportul conţine o listă lungă de exemple privind modul în care Directiva a eşuat în a armoniza piaţa unică – ajungând probabil până la punctul în care a creat noi bariere. Raportul arată, de asemenea, că anumite state membre nu au o definiţie a termenului “infracţiune gravă”, ceea ce înseamnă că măsurile de protecţie împotriva utilizării disporporţionate a datelor reţinute nu au o semnificaţie comun agreată. În plus, raportul ilustrează faptul că statele membre, cu mici excepţii, nu au reuşit să îndeplinească obligaţia stabilită prin Directivă: aceea de a furniza date statistice.

În contextul eşecului lamentabil al Directivei, comisarul Cecilia Malmström a luat singura decizie pe care o avea la dispoziţie. A decis să evalueze legislaţia, iar serviciile sale au finalizat de curând un “studiu de impact” în care sunt prezentate opţiunile politice pe care Comisia le are la dispoziţie. Pentru ca o nouă propunere să fie adoptată, ar fi necesară aprobarea majorităţii statelor membre şi a majorităţii membrilor Parlamentului European. Calculele matematice din spatele acestui proces transformă însă alegerea comisarului într-una extrem de dificilă din punct de vedere politic.

În decembrie 2011, Comisia Europeană a publicat o propunere de directivă de modificare a Directivei 2003/98/CE privind reutilizarea informațiilor din sectorul public.

Articol preluat din Newsletter-ul EDRi 10.3

Comisia Europeană a publicat recent o “foaie de parcurs” cu privire la revizuirea Directivei privind aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală (Directiva 2004/48/CE). A devenit deja o tradiție felul în care Comisia tratează în mod unitar diferite categorii de încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală, de la periculoasele medicamente contrafăcute  până la descărcările ilegale de fișiere, și încearcă să găsească o soluție “universal aplicabilă”. În plus, raportul din 2010 privind implementare  Directivei arată cum a scăzut credibilitatea și presupusa legitimitate a dreptului de autor în mediul digital.

Confruntându-se cu eșecul indiscutabil (de unde și solicitările de revizuire) al cadrului de reglementare “universal aplicabil” și cu nevoia aparent evidentă de a reforma legislaţia privind dreptul de autor, abordarea aleasă de către Comisie vizează o aplicare și mai puternică a acestei legislaţii și o implicare și mai mare a sectorului privat în aplicarea prevederilor legale. O declarație vagă referitoare la luarea în considerare a introducerii unor “măsuri menite să promoveze oferte legale” apare în documentul Comisiei, fără a fi însă detaliată.

Interesant este că “foaia de parcurs”  explică necesitatea clarificării actualei definiții a termenului “scară comercială” din Directivă, pentru a se asigura faptul că nu sunt vizați consumatorii individuali. Acest lucru este destul de important, având în vedere că definiția termenului, aşa cum apare în Directivă, este cu mult mai restrânsă decât cea din ACTA. Apare astfel o întrebare fundamentală: cum poate Uniunea Europeană să fie atât de sigură că definiția din ACTA a termenului “scară comercială” nu va conduce la măsuri disproporționate de incriminare a utilizatorilor finali, din moment ce consideră că o definiție mai exactă decât cea din ACTA riscă să conducă la măsuri disproporționate împotriva cetățenilor, în contextul dreptului civil?